Iata-ma din nou intr-un peisaj de acolo de sus, de unde vin ursii polari si oamenii tacuti. De data asta este un vis despre mine si despre ce inteleg eu din bataia inimii mele.
Am ochii inchisi inca fiindca vreau mai intai sa simt. Dupa cate imi dau seama, sunt intr-o imbratisare. E suficient de stransa cat sa ma simt in siguranta.
E foarte ciudata imbratisarea asta. In mod clar vine dintr-o nevoie nemarginita de comparatie cu ceva mai puternic dar, in acelasi timp e foarte rigida; ca si cum si-ar unii crengile doi copaci batrani. Pe mine inca ma trage ceva in jos, niste radacini groase si noduroase ca niste maini batrane care se tin cu toata puterea de pamantul sudic. E ingrijorator cum am nevoie si de seva de acasa dar si de lumina moderata din nord. Cred ca asta este si motivul pentru care am inca ochii inchisi. Acum cand e vorba de bataile inimii mele am impresia ca pot vedea mai bine cu mintea decat cu ochii. Unii ar spune ca asta e romantism. mi-e teama sa nu fie vorba si de frica.

Cand am deschis ochii, imaginea era neclara, ca intr-o ceatza; asa se cade. Insa era asa cum am sperat. O intindere alba in jurul nostru. Un aer rece ca sa cred ca totul e adevarat si mirosul de conifere pentru a ma simti in siguranta de atunci cand eram copil. Zambetul ce a urmat a fost pentru el. M-am uitat numai cu coada ochiului. In el era acel cer al nordului la care imi place sa ma uit fiindca ma inspira. Dar cel mai mult imi plac trasaturile lui dure fiindca ele ma lasa pe mine sa fiu in continuare opusul si completarea adusa lui.